4 nominalizări Oscar, 3 nominalizări Globul de Aur, 5 nominalizări BAFTA.

Tânărul delincvent Alex De Large (Malcolm McDowell), inteligent şi sigur pe sine, îşi duce viaţa urmărind filme porno, ascultând Beethoven şi conducându-si banda de “Droogs” (între care Warren Clark, cu o mutră de copil) – toţi îmbrăcati în alb şi purtând pălării melon – în curse nebuneşti de “ultra-violenţă”, în timpul cărora vorbesc un argou specific, o combinaţie rimată de rusă şi accent cockney londonez. Cea mai agresivă scena din această primă parte a filmului (circa 20 de minute) îl va urmări apoi pe Alex când va deveni neputincios: dând buzna într-o locuinţă luxoasă amenajată futuristic, membrii bandei îl schilodesc pe soţ (Patrick Magee) şi o violează pe soţie (Adrienne Cord) în timp ce Alex zbiară “Singin’ in the rain”, ritmându-şi loviturile de bocanc (marca Doctor Marten). Deşi violul acesta pare să rămână în memoria spectatorilor ca o faptă de o violenţă aparte, Kubrick taie scena exact în momentul în care Alex îi sfâşie femeii costumul roşu strâns pe trup. Într-o altă escapadă îl vedem pe Alex sfărâmând capul unei femei cu o gigantică sculptură falică – crimă pentru care este ulterior arestat.
Dar brutalitatea instituţionalizată care urmează condamnării lui şi îl transformă într-o victimă laşă şi slugarnică, este la fel de oribilă ca şi relele comise de Droogs – dar încă mai revoltătoare. E o satiră acidă a ipocriziei, corupţiei şi sadismului societăţii. Dornic să scape din închisoare, Alex se oferă voluntar pentru o terapie experimentală care îi creează o aversiune fizică faţă de violenţă şi este supus unei dezgustătoare cure de temperament – legat, cu ochii special fixaţi larg deschişi -, care îi suprimă impulsurile violente, dar îl lipseşte în acelaşi timp de umanitate. Incapabil de a mai comite răul, Alex devine un individ slab, debil. Trimis înapoi în societate, el nu va putea să se bucure de “libertate”. Trădat de foştii camarazi, care, ironic, sunt acum poliţişti, Alex primeşte o răsplată ilară din partea uneia dintre fostele sale victime.

“Portocala mecanică trebuia să fie un fel de manifest şi chiar o predică asupra importanţei posibilităţii opţiunii. Eroul meu, sau antieroul, Alex, este foarte rău… dar răutatea sa nu este produsul unei condiţionări sociale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a angajat cu toată luciditatea.” – Anthony Burgess – 1972

Filmul cel mai controversat al lui Stanley Kubrick, fabula socio-ştiinţifico-fantastică realizată în 1971, a fost retras din circulaţie în Marea Britanie timp de aproape 30 de ani de către regizor, căci, în ciuda faptului că premiera fusese un mare succes de public, ea fusese criticată vehement de cronicari. “Portocala mecanică” a revenit învăluită într-o aură mistică, abia după moartea cineastului. Este încă o creaţie fascinantă, o adaptare cinematografică îndrăzneaţă a utopiei negative a lui Anthony Burgess, care se bucurase el însuşi în 1959 de o primire în care se amestecau entuziasmul şi ostilitatea şi care avusese reputaţia de a fi de nefilmat.
Viziunea uimitoare a unui viitor nu prea îndepărtat pe care o oferă filmul este uşor datată în anumite detalii (discurile de vinil, maşina de scris IBM a lui Alex), iar violenţa pentru care a fost criticat la premieră este deja modestă după standardele contemporane. Dar portretul tinerilor lipsiţi de educatie şi de scop în viaţă care îşi alungă plictiseala ducând un trai vicios şi iraţional este cutremurător de actual, la fel cum e şi problema reală pe care o pune filmul – fragilitatea individului şi a drepturilor lui atunci când nu se conformează dorinţelor statului. Extrem de elegant şi adesea surprinzător de amuzant, cu o coloană sonoră fulminantă, “Portocala mecanică” dovedeşte mult mai multă energie decât multe dintre numeroasele filme care i-au călcat pe urme.