O nominalizare Oscar, o nominalizare BAFTA, un premiu Veneția.

Filmul lui Resnais este un studiu poetic al “spaţiului şi timpului pur mentale, cele ale visului său ale memoriei şi ale întregii vieţi afective”, cum spune scenaristul. În spiritul metodei potrivit căreia totul e fondat pe funcţionarea iraţională a memoriei şi imaginaţiei, iar legăturile naraţiunii tradiţionale bazată pe cauzalitate şi pe o anume cronologie a anecdotei nu interesează, filmul acesta singular apare ca un exerciţiu de stil pe care talentul realizatorilor l-a investit cu valori de capodoperă. Personajul central îşi imaginează un “an trecut” când ar fi cunoscut-o pe femeia cu care s-ar fi reîntâlnit acum, pe coridoarele tăcute ale unui palat baroc şi pe splendidele alei ale parcului ce-l înconjoară. În jocul caleidoscopic al timpurilor, într-un amestec de viziuni şi vise, de obsesii şi elemente stranii, filmul nu mai este nici demonstraţie, nici dezbatere, ci doar scufundare în lumea reveriei, un studiu exemplar al proceselor vieţii interioare. Năzuinţa vagă spre dragoste, dorinţa de evadare din conveniente şi trândavii moarte pot fi cu greu desluşite, dar ele se trădează totuşi în substanţa poetică, muzicală şi plastică a operei.