Faceţi cunoştinţă: ea este Amelie. Amelie nu a fost o fetiţă ca oricare alta. Mama – nevricoasă şi permanent stresată; tatăl – medic, nu o atingea decât când îi făcea controlul medical lunar. Amelie a avut un singur prieten – un peştişor sinucigaş. Şi-a văzut, aşadar, peştişorul roşu preferat alunecând şi dispărând într-un canal al Senei, şi-a văzut apoi mama murind pe pavajul de la Notre-Dame şi tatăl deprimat care îşi revărsa toată afecţiunea asupra unui pitic de grădină.
Amelie a crescut acum şi a devenit chelneriţă în Montmartre, într-un bar ţinut de o fostă dansatoare de circ. Viaţa lui Amelie este simplă: îi place la nebunie să spargă crusta cremei de zahăr ars, sa arunce cu pietricele în Sena, să se uite la oameni şi să-şi lase imaginaţia să zburde.
Viaţa ei pare plictisitoare, dar OK. Până într-o zi, când descoperă o cutie veche cu amintiri din copilăria cuiva pe care nu îl cunoaşte. Atunci totul se schimbă. Jocul lui Amelie începe.
Mai ţii minte ce făceai pe 31 august 1997? Căci Amelie nu are cum să uite. E ziua în care a hotărât că are o misiune pe această lume: să schimbe vieţile celor din jur. Căci, la douăzeci de ani – lovitură de teatru! Amelie îşi descoperă ţelul în viaţă: să îndrepte viaţa celor din jurul ei. Şi născoceşte tot felul de stratageme ca să intervină neştiută în existenţa celor care o înconjoară. Printre ei, portareasa care-şi duce zilele abţiguindu-se cu vin de Porto, în tete-a-tete cu un câine împăiat, Georgette, o tutungereasă ipohondră, sau vecinul lui Amelie poreclit “omul de sticlă”, care nu trăieşte decât prin intermediul unei reproduceri după Renoir.