Jean-Luc Godard. Ca aproape toate creațiile sale de cea mai bună calitate, este un film extrem de analitic și în același timp de senzual, care atinge o frumusețe austeră, lăuntrică – în contrast cu peisaje colorate ale verii din „Le Mepris” (Disprețul) (1963) și „Pierrot le Fou” (Pierrot nebunul) (1965). Referințele principale ale filmului sunt spiritualitatea severă a regizorilor Carl Theodor Dreyer și Robert Bresson și paradisul pierdut al cinematografiei mute. Ele se îngemănează în modul cel mai izbitor în scena în care eroina (Anna Karina) are viziunea morții sale în timp ce vede capodopera mută a lui Dreyer, “Patimile Ioanei D’Arc”. Fragmentul din Dreyer este unul dintre cele câteva texte semiautonome (celelalte fiind o baladă cântată de un tonomat, o anchetă despre prostituție, o discuție cu filosoful Brice Parain și poemul “Portretul oval” a lui E.A. Poe) care punctează filmul, separat, în plus, în douăsprezece capitole și într-o serie de unități formale distincte conturate de mișcarea camerei. Aranjate în scheme formale suprapuse, dar nu identice, aceste elemente deschid în narațiune breșe pentru comentarii juxtapuse ale unor teme precum stilurile de modă în cinema, povara comunicării prin limbaj și relația lui Godard cu actrița sa principală, al cărei chip – la fel de expresiv ca al marilor staruri mute – leagă la un loc diversele fire ale filmului, fără a le subordona unei armonii statice. (Martin Rubin, director Gene Siskel Film Center din Chicago, publicist, scriitor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,1