Un premiu Oscar, o nominalizare Globul de Aur, 2 nominalizări BAFTA.

Cu umorul său dulce-amar, simțul de observație binevoitor și umanismul trist și totuși cald, “Trenuri bine păzite” este pe deplin reprezentativ pentru Noul Val ceh. A fost primul film de lung metraj al lui Jiří Menzel, adaptat, ca multe dintre lucrările sale, după un text al romancierului ceh Bohumil Hrabal. Relația dintre regizor și scriitor, care au scris scenariul împreună, a fost extraordinar de strânsă și de cordială – Menzel, primind Oscarul pentru cel mai bun film străin, i-a atribuit tot meritul romancierului, în timp ce Hrabal a susținut întotdeauna că preferă filmul în detrimentul cărții. “Trenuri bine păzite” își țese povestea în jurul unui subiect etern favorit – educația sentimentală a adolescentului timid și sensibil. Miloš (Václav Neckár), cu ochii larg deschiși și privirea uimită amintind adesea de Buster Keaton, este înduioșător de mândru de noua sa uniformă de impiegat, care îi va permite “să stea pe peron și să evite munca grea”. Îndrăgostit până peste cap de o tânără conductoare drăguță de pe un tren local, Miloš cade în disperare atunci când nervozitatea îl împiedică să-și îndeplinească visul de iubire alături de ea. Modelul său este un coleg mai în vârstă, cinicul și afemeiatul Hubička (Josef Somr), care, atunci când nu e ocupat cu subminarea autorității, aleargă după orice fustă care îi iese în cale. Povestea aceasta – fie ea și narată într-un stil proaspăt și antrenant – ar părea convențională, dacă n-ar interveni cadrul în care se desfășoară evenimentele: o stație de cale ferată somnoroasă, izolată, din timpul ultimilor ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Războiul, prezent dintotdeauna, deși inițial aproape complet ignorat, ajunge treptat să umbrească întâmplările zilnice, complicând și făcând mai tragică soarta lui Miloš. Abordând această perioadă (descrisă de obicei în filmele mai vechi drept o epocă de lupte eroice împotriva ocupației germane) dintr-o perspectivă oblică, ironică, Menzel a intenționat să deconstruiască mitul eroic al războiului. “Trenuri bine păzite” nu ne prezintă eroi: Hubička, de pildă, este mult mai interesat de cuceririle sale amoroase decât de ajutorul pe care îl poate da Rezistenței, iar Miloš se implică în susținerea cauzei mai mult din întâmplare. La fel, nimeni nu e demonizat: un grup de soldați germani, privind cu nostalgie cârdul de infirmiere drăguțe dintr-un tren special, nu par niște monștri fasciști aroganți, ci niște băieți rătăciți, măcinați de dorul de casă, în timp ce colaboraționistul, consilierul Zednicek (Vlastimil Brodský), e mai degrabă prost decât viclean, și Menzel îi acompaniază apariția pe ecran cu o muzică pompoasă care ridiculizează pretențiile sale de iubitor al lui Wagner. O privire cu coada ochiului la dominația sovietică a Cehoslovaciei nu devine nici o clipă insistentă, dar trebuie să fi fost remarcată de public la vremea respectivă. Spiritul “Bravului soldat Švejk”, întruchipare a geniului ceh, – contestarea autorității cu un zâmbet și insolența cam neroadă – plutește deasupra filmului, foarte vizibil, de pildă, pe chipurile impenetrabile cu care personalul gării răspunde la explicația lui Zednicek cum că marea retragere a armatelor Wehrmachtului este de fapt o tactică magistrală de a-și asigura victoria. Ca și romanul clasic al lui Hrabal, filmul îmbină comedia, tragedia și farsa, erotismul și satira, naturalismul și absurdul, într-un tot profund unic și atrăgător. Iar Menzel s-a lăsat condus de către scriitor să nu atenueze finalul tragic al romanului. (Philip Kemp, scriitor și istoric de film, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)