„Salò o le 120 giornate di Sodoma” aka „Salò, or the 120 Days of Sodom” este inspirat de „Cele 120 de zile ale Sodomei” de marchizul de Sade, cel care a dat numele perversiunii sexuale pe care o explorează filmul lui Pier Paolo Pasolini. Deși se departează în multe ocazii de textul original, filmul îi pastrează totuși spiritul. Creația marchizului de Sade a fost în parte o declarație politică, satirizând autoritățile vremii, îndeosebi Biserica Catolică. Pier Paolo Pasolini a fost și el un fervent oponent al bisericii, dar el leagă filmul direct de istoria Italiei. Acțiunea filmului se petrece în Republica de la Salò, ultimul – și scurtul – refugiu al lui Mussolini la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pier Paolo Pasolini a fost martor al evenimentelor petrecute, iar fratele său a fost ucis acolo. În viziunea sa imaginară despre acest episod al istoriei Italiei, patru libertini fasciști exercită o putere absolută asupra unui grup de prizonieri tineri și frumoși, de ambele sexe, și îi supun unei serii de torturi și umilințe sexuale, prezentate de Pier Paolo Pasolini în scene aride, în mod curios lipsite de orice spirit erotic. Personajele nu sunt caracterizate decât foarte sumar; chiar și libertinii sunt prea puțin individualizați și par să nu obțină prea multă plăcere de pe urma acestui desfrâu, în timp ce victimile lor ramân în mare măsură anonime, simple trupuri abuzate și penetrate. Intenția lui Pier Paolo Pasolini a fost să folosească imaginile puterii exercitate fără limite, duse până la completa degradare sexuală, ca o metaforă pentru fascism, înțeles ca o filosofie care elogiază puterea în sine. Dar filmul transmite și alte mesaje. Unul dintre libertini este episcop și la un moment dat două tinere victime sunt puse să joace rolurile a doi miri, deși actul lor sexual este întrerupt de către libertini, care îi despart cu trupurile lor. Iar într-o scenă faimoasă, o tânără dezbrăcată este forțată să mănânce excremente, metaforă, în viziunea lui Pier Paolo Pasolini, a societății capitaliste de consum și a ofertei sale de alimente de proastă calitate. Finalul filmului este o orgie a cruzimii, în care victimile sunt strangulate și scalpate, li se taie limbile și li se ard sfârcurile sânilor, totul pe muzica lui Carl Orff Carmina Burana, pe care Pier Paolo Pasolini o consideră fascistă în spirit, pe fondul recitării din Cantos de Ezra Pound, poetul american suporter al lui Mussolini. Și totuși, desi obscenitățile din film au o incontestabilă forță de șoc, aspectul poate cel mai tulburător al filmului este impresia pe care o lasă că, în acest moment al carierei sale, atitudinea față de corpul uman și de sexualitate a regizorului este în cel mai bun caz ambiguă. Dacă scopul pornografiei este să trezească dorința sexuală, „Salò o le 120 giornate di Sodoma” nu este clar un film pornografic, pentru că efectul său – și, se presupune, și scopul – este provocarea dezgustului. La scurt timp după încheierea acestui film neliniștitor, și înainte de a fi fost lansat pe piață, Pier Paolo Pasolini a fost asasinat. Filmul a fost denunțat sau interzis în multe țări și abia recent a devenit general accesibil în Marea Britanie și SUA. (Edward Buscombe, director Secție editorială de la British Film Institute, scriitor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

Rating :
IM-18 INTERZIS MINORILOR SUB 18 ANI

IMDB : 6,0