O nominalizare Cannes.

Este greu de imaginat impactul enorm al neorealismului italian asupra cinematografului mondial: pe la mijlocul anilor 1950, mult după ce curentul încetase să existe în Italia, puteau fi găsiți propovăduitori și practicieni ai neorealismului pe fiecare continent. În Brazilia, filmul din 1953 al lui Alex Viany, „Agulha no Palheiro”, o comedie blândă turnată la Rio de Janeiro, este în mod clar un precursor al neorealismului local. Asistentul principal de regie al lui Alex Viany, fostul student la Drept, Nelson Pereira dos Santos, va face în 1955 „Rio, 40 graus”, un îndrăzneț „portret de grup” al orașului, care urmărește o serie de întâmplări diverse, toate petrecute în aceeași zi. Descrierea crudă, lipsită de orice urmă de sentimentalism a ața-numitelor favelas („mahalale”) din Rio, ca și imaginea strălucitoare, cu iz de documentar, au făcut din acest film un soi de manifest al noului cinema brazilian. Acest nou cinema, sau Cinema Novo cum a fost numit, a fost în sfârșit recunoscut drept un eveniment cultural major în 1963, odată cu cel de-al cincilea film artistic al lui Nelson Pereira dos Santos, „Vidas Secas”. Ecranizare excepțională a romanului omonim de Graciliano Ramos, una dintre capodoperele incontestabile ale literaturii braziliene, filmul prezintă povestea unei familii de retirantes, muncitori veniți în nord-estul țării, lovit de secetă. Comparat adesea cu Faulkner, romanul lui Graciliano Ramos, scris în 1938, este împărțit în capitole scurte, fiecare oferind un punct de vedere intens senzual și individual al câte unuia din membrii familiei, pe parcursul a doi ani de zile. Nelson Pereira dos Santos redă acest procedeu literar cu mare măestrie, oferindu-ne chiar, într-una din scenele cele mai tulburătoare ale filmului „gândurile” câinelui familiei în momentele dinaintea morții. O colecție de întâmplări și întâlniri, mai degrabă decât o narațiune liniară, „Vidas Secas” aka „Barren Lives” se încheie așa cum a început, cu familia din nou pe drum. Filmul lui Nelson Pereira dos Santos are un efect similar cu „Las Hurdes” aka „Land Without Bread” (Pământ fără pâine) (1933) al lui Luis Buñuel: simți că ai trecut prin „realism” pentru a ajunge la altceva, ceva abstract, dar în același timp extrem de puternic. Conversația finală dintre soț și soție sugerează posibilitatea unei schimbări, dar până în acest moment am văzut prea multe pentru a îndrăzni să ne imaginăm o soluție facilă. (Richard Pena, profesor Columbia University, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,6