Un premiu Cannes.

Considerată capodopera lui Bunuel, cea mai specific spaniola operă a cineastului ( este singura realizată în ţara sa natală, cu excepţia documentarului „Las Hurdes”), „Viridiana” este drama unei iubiri şi a unei obsesii patologice. Un hidalgo bătrân, don Jaime, este obsedat de amintirea soţiei sale, moartă chiar în ziua nunţii. Îşi invita nepoata, Viridiana, care intenţiona să se călugărească, să-i facă o vizită. O întâmplare groteasca o face pe Viridiana stăpâna casei. Elucubraţiile mistice care o bântuie, acţiunile sale filantropice, sunt ocazia regizorului de a face o sinteză a tuturor temelor sale : tandreţea în violenţă, căutarea că realizare, vechile structuri împotriva celor noi, umanizarea extremelor, perversitatea în inocenţă. Apariţia unui spirit raţional, vărul Viridianei, Jorje, aşează calmul la mini-Escurialul ce urmează a fi administrat de către cei doi la care se adăugă slujnica-ibovnică Ramona. Observaţia lui Georges Sadoul, în al său „Dicţionar al filmelor”, este cea mai sintetică descriere a peliculei : „Singura mizanscenă pe care Bunuel a realizat-o în Spania sa natală. Regăsim în ea anumite referinţe picturale, Goya în primul rând, dar mai curând înrudiri cu romancierii care, precum Pérez Galdŏs sau Valle Inclán au zugrăvit înalta societate provincială sub Alfons al XIII-lea în tot grotescul, în răutatea, în bigotismul, în descompunerea să înaintată. O societate rămasă egală cu ea însăşi, după ce a fost confirmată în privilegiile sale de către Franco” „Viridiana” a obţinut un consens larg al aprecierii criticilor, mai ales după „Palme d’or” de la Cannes în 1961 şi după ce a fost interzis în Franţa, în Italia şi bineînţeles în Spania.